„Idioţi citind...” şi comentînd

În editorialul său de astăzi, jurnalistul Alexandru Gruian reproduce un fragment din editorialul semnat de Sever Voinescu, pe care îl puteţi citi integral aici. Reproduc acelaşi fragment din textul domnului Voinescu, apărut în „Dilema Veche”, şi o fac cu dublă bucurie: aceea că vine în completarea perfectă a postării mele anterioare şi aceea că, ocupat fiind cu reorganizarea propriei mele vieţi, care are noi coordonate - după mai bine de 20 de ani de jurnalism, am găsit pe cineva care să scrie, în locul meu,  exact acel text pe care l-am gîndit. Ca să nu rămîn dator, voi contribui şi eu la susţinerea demonstraţiei cu exemple de la idioţii mei, în ale căror gîngăveli pe tastatură observ un nou trend: preocuparea pentru modul în care eu, persoană cît se poate de fizică şi privată, îmi aleg traseul profesional.

Revin mai tîrziu cu idioţii locali (de fapt, vor veni ei singuri să comenteze!), acum hai cu textul lui Sever Voinescu:

„Frecventez rar şi cu precauţie comentariile online de sub articolele de pe site-urile presei noastre. Ştiu colegi condeieri care le citesc cu nesaţ doar pe cele din dreptul textelor lor şi suferă cînd sînt insultaţi şi se înseninează cînd găsesc cîte o vorbă bună. Sincer, nu-i invidiez. De puţinele ori cînd am citit asemenea comentarii, mai toate mi s-au părut exemple uriaşe de idioţenie agresivă şi am constatat un lucru: cele mai multe (aş risca chiar un procent, 90%) nu au nici o legătură cu subiectul articolului.

Exclud, acum, excepţiile – adică acele comentarii care spun ceva despre subiect, pe care oricine le citeşte cu real interes – şi constat că există, în mare, trei categorii de comentarii.

Unele sînt chelfăneli între postaci, iar spaţiul de comentarii de sub articol e doar maidanul pe care se întîlnesc mardeiaşii. Am putut observa, de pildă, cum caftul începe în josul unui articolul semnat C.T. Popescu, continuă sub articolul din aceeaşi zi al lui Ion Cristoiu, se prelungeşte în locul rezervat comentariilor articolului lui Andrei Pleşu şi tot aşa – oamenii se fugăresc neobosit prin faldurile infinite ale netului. Dacă nimereşti peste ce scriu aceşti oameni sub al patrulea sau al cincilea articol astfel vizitat de ei, nu înţelegi nimic. Nu ştii ce le-a venit, din ce s-au luat, despre ce e vorba. Vezi doar valul de lături pe care îl aruncă unul în capul altuia, cu voluptate porcină.

A doua categorie de comentarii sînt, de fapt, anunţuri, declaraţii „urbi et orbi“, publicitate. Cineva are ceva de adus la cunoştinţa lumii, intră pe Internet, se agaţă de articolul cutare şi postează, în loc de comentariu, declaraţia sa. Poate fi orice: vinde un televizor, are un horoscop precis, ştie cum să oprească criza economică globală sau, pur şi simplu, urlă din toţi rărunchii (cu majuscule) „Jos Băsescu!“.

 În fine, a treia categorie este cea care mă preocupă acum. E vorba despre cei care citesc un text predispuşi să-l facă praf. E un fel de lectură a priori setată să fie negativă. Textul se abordează cu comanda interioară: „E o jigodie, trebuie să-l execut“. De ce? Pentru că acest lector îl urăşte pe acest autor. E, desigur, dreptul lui s-o facă, dar, mă întreb, dacă urăşti pe cineva, de ce îi cauţi textele, de ce umbli după el? Nu este firesc, dacă urăşti pe cineva, să-l eviţi? Cu atît mai uşor cu cît nu-l cunoşti personal şi viaţa ta curge foarte bine în totala absenţă a autorului. A citi, deşi urăşti autorul sau, în fine, ce îţi imaginezi tu că este sau reprezintă autorul, mi se pare un tip de lectură nou apărută. De fapt, este o non-lectură. Ura orbeşte, inhibă canalul colector deschis natural cînd un lector firesc îşi lasă ochii pentru un text oarecare şi mutilează oribil înţelegerea.

De fapt, aceşti oameni nu vin spre text ca să-l citească, ci vin ca să scrie dedesubt chestii tari. Ei nu citesc, deşi scriu un comentariu sub text şi nu-l cunosc pe autor, deşi îi fac portretul moral în cele mai fine nuanţe.

Paginile de comentarii online sînt, în general, o fenomenologie a urii. Observ o fervoare a demascării – „staţi, băi, că vă spun eu cine e ăsta!“ –, deşi, aşa cum se întîmplă în mai toate exerciţiile de demascare, cel care demască habar nu are despre ce vorbeşte sau, mai grav, minte de îngheaţă apele. Acest fel de a citi un text este, încă, o enigmă pentru mine.

De aceea, cînd voi avea răgaz, voi continua să răsfoiesc comentariile acestea şi mă voi întreba ce fel de creaturi sînt cele care se hrănesc cu propriul venin pe care îl secretă în preajma autorului urît. Cînd voi avea răspunsul, îl voi comunica.” (Sever Voinescu, „Idioţi citind...”, DILEMA VECHE)