SĂCĂRÎMB, MUNŢII DE AUR - foileton de week-end (2)

Oraşul căutătorilor de aur

Privind dinspre Deva spre Nord, în zilele senine de vară, observi, profilat pe albastrul cerului, şirul unor munţi cu crestele ascuţite. Pe fondul de un verde intens al pădurilor care îi acoperă, plutesc, parcă, trei biserici de un alb imaculat. Între ele, adunate într-o despicătură a muntelui, casele cu acoperişuri roşii, ca nişte stropi în marea de verde. Acolo este Săcărîmbul, un oraş care a strălucit cîndva în lumina orbitoare a aurului.

În anul 1747, imediat ce Born şi asociaţii lui au pus bazele societăţii miniere şi au hotărît să deschidă Ştiolna Maria, oamenii au început a veni, în grupuri numeroase, înspre locurile odinioară pustii.

Pe acest loc au fost ridicate primele clădiri pentru oficialii minelor Săcărîmbului: birourile administraţiei şi postul de pază

Acele terenuri erau în proprietatea unor moşieri unguri. Aceştia, se pare, nu aveau nici o pasiune pentru exploatarea minieră şi nu au fost convinşi de viitorul (de aur!) al zonei, aşa că le-au lăsat în grija altora. Terenul pe care avea să se întindă aşezarea Săcărîmbului a fost închiriat de societatea minieră de la familia Barcsay, pentru taxa anuală, simbolică, de 50 de florini (echivalentul a 25-30 de kilograme de grăsime de porc!), intrînd astfel în dreptul de folosinţă liberă a terenului, pe toată durata existenţei minelor. De-abia mai tîrziu, după aproape 130 de ani, terenurile au fost cumpărate de administraţia minelor.
Aşa se face că primii locuitori ai Săcărîmbului, deşi erau proprietari pe casele pe care le ridicaseră, nu erau şi proprietari ai terenului de sub casele lor. Asta nu i-a deranjat însă prea mult pe cei veniţi aici atraşi de zvonurile despre dărnicia Munţilor de Aur.

Case minereşti vechi, tipice pentru Săcărîmb: pridvorul proeminent, care permitea observarea pe trei laturi, ferestrele mici, ziduri de paiantă şi piatră, acoperiş de şindrilă

Nimeni nu avea de gînd să stea o veşnicie în vîrful unor munţi sălbatici, unde şi apa de băut era o problemă.

Primii veniţi să se angajeze la Ştiolna Maria au fost sătenii din Nojag, Hondol şi Certej. Unii dintre ei mai lucraseră “la baie^”, în mina lui Born din Hondol sau pe cont propriu. Pentru că munca era deosebit de grea, iar drumul pînă la casele lor, în satele din vale, era de-a dreptul istovitor, mulţi dintre băieşi au ales să rămînă sus, la munte, unde proprietarii minelor s-au învrednicit să ridice, pe lîngă clădirea de piatră care îi adăpostea pe administratori, şi cîteva construcţii de lemn în care muncitorii să se poată odihni peste noapte.

Apoi, pe coastele abrupte ale muntelui, minerii au netezit, fiecare după priceperea şi puterile sale, cîte o palmă de loc, pe care au primit permisiunea de a clădi case mici, cu una sau două încăperi, în care să poată locui împreună cu familiile lor. Grădinile caselor au fost împrejmuite cu ziduri de piatră, nu mai înalte de un metru, dintre care multe au rezistat pînă astăzi.

În anul 1912, domnişoarele şi tinerii de condiţie bună din Săcărîmb se îmbrăcau după ultima modă lansată în capitalele europene, în special la Viena

Săcărîmbul a fost la început o simplă colonie montană, al cărei nucleu a fost în apropierea minei Maria, pe ambii versanţi ai văii care desparte în două aşezarea. Una dintre primele clădiri care s-a ridicat aici a fost aceea a bisericii, întîi din lemn, apoi clădită din piatră şi care, la început, se pare că a fost greco-catolică (unită), preluată, însă, în scurt timp, de băieşii reconvertiţi la ortodoxie. Aceştia, sub influenţa mişcării iniţiate de călugărul Sofronie din Cioara, de respingere a unirii cu Roma şi de revenire la credinţa ortodoxă, au distrus prima biserică şi au clădit, din pietrele ei, biserica ortodoxă a aşezării, cu hramul Sfîntului Nicolae. (Istoria ieşită din comun a bisericii greco-catolice din Săcărîmb, care pare a fi fost blestemată să nu-şi găsească nicicînd locul aici, face obiectul unui capitol aparte în volumul de faţă).

Pe măsură ce galeria principală înainta şi se deschideau mine noi, vestea despre aurul Săcărîmbului se răspîndea în întreg Imperiul Austro-Ungar, şi chiar dincolo de hotarele sale, atrăgînd colonişti din cele mai îndepărtate colţuri ale Europei.În afară de români, veniţi mai ales din regiunile moţilor, aici sosesc lucrători din Italia, Carintia (actual land în sudul Austriei), Boemia (Cehia de astăzi), Austria, Germania şi Ungaria. La numai 23 de ani de la descoperirea lui Ormindean Ion, la minele din Săcărîmb (în număr de 12) lucrează deja 800 de mineri. Cîteva nume, rămase în documentele vremii şi pe crucile din cimitirele Săcărîmbului: Cristian Schubkofsky, Iosif Titzer, Daniel Grotka, Francisc Munkats, Martin Legrand.

În interval de 40 de ani, în locurile care, înainte, erau complet nelocuite, se ridică 360 de case, înşirate pe versanţii abrupţi ai muntelui, oriunde se găsea o palmă de loc drept. După 100 de ani de la descoperirea făcută de Ormindean, aici trăiesc aproape 2.400 de locuitori. Săcărîmbul (denumit, iniţial, Calvariberg – de către coloniştii nemţi sosiţi aici) devenise un prosper orăşel minier de munte, ai cărui locuitori, un ciudat amestec de popoare, religii, limbi, obiceiuri şi moravuri, se consideră ei înşişi ^"orăşeni^" în toată puterea cuvîntului, numindu-i ^"săteni^" pe ţăranii aşezărilor din jur. Şi pe bună dreptate.

În perioada sa de maximă înflorire, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, Săcărîmbul avea patru măcelării, trei mori, berărie, nu mai puţin de 11 cîrciumi, cazinou, două popicării (se pare că minerii nemţi au adus acest sport pe meleagurile noastre), orchestră simfonică, fanfară, şcoli pentru copii, şcoală de minerit, parc, trei biserici, casă de economii, magazie de cereale, două lacuri artificiale.

Aici a susţinut spectacole Teatrul de Operetă din Viena. Oraşul era chiar împărţit în două ^"cartiere^", numite ^"Europa^" şi ^"Asia^", delimitate de pîrîul care trece prin mijlocul aşezării. În fiecare cartier, conducerea minelor a conturat zone cu denumiri savante: Elyseum, Babylon, Bethlehem etc, denumiri care, fireşte, nu au fost reţinute prea mult timp de localnici, care au preferat denumirile mai sănătoase: Berărie, Dealu, Poiana, Coasta Săracă.

O duminică la săniuş, în anii frumoşi ai Săcărîmbului (1908), cînd oamenii reuşeau să se strîngă laolaltă, cu mic, cu mare, şi să se bucure împreună

"În conglomeratul acesta de popoare, românii erau cu ceva mai puţin de jumătate^" - notează Ernest Armeanca, vorbind despre anii de început ai aşezării. Cu toate acestea, limba, în general întrebuinţată în epocă, este româna.

Se vorbea, desigur, germana, maghiara, italiana, slovaca, iar predicile pentru romano-catolici se ţineau în maghiară şi latină. În a doua parte a secolului XIX, la Săcărîmb sînt aduşi şi mai mulţi muncitori unguri şi slovaci, aşa încît, procentual, românii sînt tot mai puţini. Din acest motiv, comunitatea locală se dezvoltă într-un mod cu totul aparte, cu obiceiuri, tradiţii şi sărbători proprii şi chiar cu o limbă deosebită, din care foarte multe cuvinte, mai ales termeni minieri, sînt şi acum în uz. E destul să amintim cuvinte precum vexel, galiţă, pruc, hudă, ştufă, ploatăr, verk, foastăn, hoamăr şi aşa mai departe (vezi capitolul ^"Dicţionar^"), pe care orice miner de astăzi din zona Certej - Săcărîmb le cunoaşte şi le foloseşte atunci cînd discută cu ortacii săi.


(va urma)                                                                                                       ©BENA PRINT & FILM, 2004