SĂCĂRÎMB, MUNŢII DE AUR - foileton de week-end (6)

Clopotele pleacă la război

Pe cînd părea că viaţa normală, chiar cu necazurile şi lipsurile zilnice, începe să se instaureze în aceste locuri, mobilizarea generală, dictată de începerea primului război mondial, a zguduit ca un cutremur comunitatea din Certej, Hondol şi Săcărîmb.

    În august 1916, România de dincolo de munţi intra în război împotriva Imperiului Austro-Ungar, în speranţa cîştigării Transilvaniei. Mulţi dintre băieşii de aici au fost obligaţi să-şi părăsească familiile şi să plece la luptă împotriva fraţilor de acelaşi neam, de peste Carpaţi. În scurtă vreme, în Munţii de Aur se auzea ecoul tunurilor care vesteau intrarea armatelor române în Ardeal. Panica localnicilor, de orice neam ar fi fost ei, era de nedescris.

Întreaga ordine a lucrurilor cu care se obişnuiseră se prăbuşea împrejurul lor.

Pentru a face faţă unor lupte de o amploare pe care omenirea nu o cunoscuse pînă atunci, Imperiul se arunca în luptă cu toată puterea sa, cu toate resursele. Nimic nu a fost cruţat, de la supuşii umili ai Împăratului, pînă la clopotele din turlele bisericilor.

Un episod de un dramatism aparte, despre clopotele bisericilor din Săcărîmb, ne este istorisit de acelaşi Ernest Armeanca:

" Aceste clopote, îndrăgite atât de mult de generaţiile de credincioşi, au fost răpite în 1916 de mâni sacrilege, şi svârlite fără milă din turn, cuibul lor, pentru a fi duse la răsboi, metamorfozate în tunuri ucigătoare. Au fost duse, pentruca în loc de chemare la închinăciune, glasul lor să samene groaza şi moartea. «Au plecat clopotele la război», scrie părintele O. Lupeanu, parohul bisericii în aceste momente sfâşietoare şi de dureroasă amintire:

«6 Noembrie, zi de Luni, soare duios de toamnă, zări argintate… Pe la ceasurile 11 din zi, prind să sune deodată toate clopotele în turnul bisericii noastre. Sunet prelung, jelos ca un plânset: e cântecul lor din urmă. La bisericile surori nu mai sună clopotele, au amuţit, au coborât deja din turnurile lor, au urcat în grele care de povară, s'au împodobit cu flori de toamnă, ca nişte recruţi tineri, şi stau gata să plece şi ele la războiu. Acum e rândul clopotelor noastre. Cinci soldaţI, tunari cu pasul greu, urcă scările turnului cu funii şi cu ciocane. Sfintele noastre clopote, cari au cântat la sărbători, la slujbe, la morţi şi la cununii, tac acum, şi se lasă plainice în braţele soldaţilor demontatori. Se doresc parcă, să ajungă cât mai curând acolo, unde e dusă floarea satului.

Întâii cade clopotul cel mare, al popii Blaşianu, vueşte surd în piatră de sub turn, şi nu se sfarmă. În jur lume, femei şi copii… fete, cari împletesc cununi de cetină. Pe aceiaşi fereastră din dreapta cade clopotul cel mic, cel bătrân, al sfântului Nicolae, care a moşnegit în slujba acestei biserici. Nici coastele lui dogite nu se sfarmă, ci geme surd ca un bunic neputincios, urnit din odihna lui mângăietoare. Câteva clipe credincioşii adunaţi la acest prohod dureros, le mai înconjură odată trupurile amorţite, le încunună cu tufărele şi cu cetină, cu lacrimi, apoi soldaţii le urcă în car, pe otavă moale, încet, în lumina jalnică a soarelui de toamnă.

Se duc la foc, săracele. Mijlocul de turn le cântă plângând ^"aleluia ", ajutat de toci. S^'au dus şi ele, în zi de Luni, pe la crucea amiezii, 6 Nov. 1916»^"

  Bărbaţii Săcărîmbului au plecat şi ei la război. În locul lor, sub crestele Munţilor de Aur, au răsărit   tot mai multe cruci…


(va urma)                                                                                                                
©BENA PRINT & FILM, 2004