SĂCĂRÎMB, MUNŢII DE AUR - foileton de week-end (7)

Biserica trăsnită

Ziua de 14 septembrie 1970. Ziua Şarpelui sau Ziua Crucii. Cînd zorii cenuşii s-au împrăştiat pe deasupra crestelor, una dintre mîndriile Săcărîmbului, biserica greco-catolică, nu mai era. O înghiţise pămîntul.

Cu o seară înainte, un amurg de o stranie frumuseţe înecase pădurile, stîncile munţilor şi oamenii într-o lumină sîngerie. Soarele se ascundea, încet, în spatele unor nori întunecaţi şi groşi. Era pentru ultima dată cînd razele lui mîngîiau, într-o despărţire dureroasă, turla bisericii unite, clopotul, icoanele.

Peste noapte, a pornit vîntul. Un vînt fierbinte, de sfîrşit de vară. Apoi, înspre apus, întunericul a fost sfîşiat de şerpi lungi de foc. În căldarea Săcărîmbului tunetele se învălmăşeau ca nişte bolovani uriaşi. Ploaia s-a năpustit brusc, cu ură, răpăind cu miliarde de gloanţe de apă. În cîteva clipe, o perdea lichidă unea smoala cerului cu bezna pămîntului.

Fulgerul a lovit crucea din vîrful bisericii în jurul orei 4. Din spatele ferestrelor, sătenii înspăimîntaţI au văzut cum pe coastă se aprinde un rug uriaş, care se ridica spre cer cu o flacără roşie.

«Arde biserica!»

Oamenii au ieşit, neputincioşi, în faţa caselor. Cîţiva, mai curajoşi, şi-au luat inima în dinţI şi au urcat dealul, prin ploaia deasă, pînă aproape de flacără. Nu mai era nimic de făcut: bîrnele de lemn de sub acoperiş începuseră să se prăbuşească, una după alta, într-un nor de scîntei. În scurt timp, a căzut şI acoperişul de eternit. Cineva a reuşit să dea telefon la sediul minei din Certej şI la pompierii din Deva. Cei din urmă au trimis o maşină care a ajuns, cu greu, cînd s-a luminat de ziuă. Biserica, însă, nu mai eradecît o ruină fumegîndă. Geamurile se topiseră, transformîndu-se în bulgări diformi care sclipeau fumurii în lumina dimineţii. Nici unul dintre odoarele bisericeşti nu a scăpat de focul devastator, deşi, peste ani, legenda spune că ar fi rămas întreagă, neatinsă, Cartea Sfîntă.

Pentru a treia oară în existenţa sa, Biserica Unită din Săcărîmb fusese distrusă. Nimeni, din acea noapte, nu a mai încercat să o reconstruiască. De Ziua Crucii, cerul şi pămîntul şi-au împărţit, pentru totdeauna, simbolul sacru al unei istorii zbuciumate.

Catastrofa

«30 octombrie 1971, localitatea Certeju de Sus. Ora 5 dimineaţa. Liniştea şi calmul domnesc pe deplin peste micuţa aşezare montană. Străzile sînt pustii, iar frigul nopţii e pătrunzător. Cîteva becuri îşi aruncă lumina chioară peste casele încă adormite ale Certejului. Mai este puţin pînă la intrarea minerilor în schimbul de dimineaţă.

Inginerul Ioan Grava se pregăteşte de şut. Îşi pune şuba peste salopetă şi casca pe cap. Familia sa, soţia şi cele două fetiţe – cea mare de doi ani şi opt luni, iar cea micuţă de nouă luni – locuieşte într-unul din blocurile situate în apropierea sediului Exploatării Miniere Certej. Bărbatul intră în bucătărie şi îşi aprinde o ţigară. Se uită la ceas. E cinci şi şapte minute. Din camera copiilor răzbat plînsete. Sînt scîncetele fetiţei celei mici. "S-o fi dezvelit. Sau i-o fi foame. Mă duc să văd", îşi spune în gînd tatăl.

N-apucă să-şi ducă gîndul la îndeplinire. O bubuitură teribilă spintecă liniştea nopţii. Parcă-i o bombă. Un huruit puternic se-aude din dreptul exploatării. Becul pendulează în tavanul bucătăriei iar mobilele încep să trosnească şi să se clatine, împinse parcă de o forţă nevăzută. "E cutremur!?" se întreabă inginerul. Dintr-o dată, pereţii se zguduie îngrozitor, pămîntul se despică, iar hăul îl trage la fund. "Ce se-ntîmplă, intru în pămînt?". Cîţiva stropi de mîl şi steril, cu miros înţepător, îi sar pe faţă. Întunericul îl trage cu toată forţa în măruntaiele pămîntului, iar bezna îl cuprinde cu puterea unei menghine. Apoi nu mai ştie nimic. Leşină.

"S-a rupt decantorul!! S-a rupt decantorul !", se aud vocile disperate ale localnicilor din Certej, ieşiţi în bezna nopţii. Iazul de decantare al Exploatării Miniere Certej s-a rupt, iar sute de mii de metri cubi de mîl, steril şi apă au plecat la vale. Furia valului uriaş a măturat totul în cale. Blocuri, case, gospodării, grajduri cu animale, toate aflate în apropierea sediului exploatării, au fost rase de pe suprafaţa pămîntului. Totul. Cu oameni cu tot. Pe cei mai mulţi dintre ei, torentul i-a prins dormind, în paturi. Pe bărbaţi, majoritatea mineri, pregătiţi de şut. Iar pe copii, scîncind în pătuţurile lor, după ajutor. În cîteva secunde, totul a fost făcut praf. Urlete inumane, acoperite de huruitul ca de tunet. "E sfîrşitul pămîntului!", se aude, tînguitoare şi neputincioasă, vocea unei femei, în cămaşă de noapte.

Strigăte de disperare se aud peste tot. În mijlocul viiturii, o femeie îngropată pînă la gît în nămolul cleios cere ajutor. Panică şi disperare. Locuitorii din Certej, cei care n-au fost prinşi sub miile de tone de steril, au ieşit afară din case. Sînt şocaţi. Sînt uluiţi. Nu le vine să-şi creadă ochilor. Imagini apocaliptice. Totul e sub nămol.

Ora 6 dimineaţa. În Certej sînt trimise Salvările şi Armata. Un vuiet neîntrerupt de sirene leagă Deva de Certej. Se caută supravieţuitori, însă,din cauza mîlului amestecat cu steril şi apă, care a format o pastă cleioasă, acţiunile se desfăşoară foarte greu. Pe şosea, o femeie zace moartă. E dezbrăcată complet. Mai sus, sub un copac rupt, o vacă, umflată de nămolul înghiţit, zace moartă, într-o poziţie nefirească. "Ne-a pedepsit Dumnezeu, ne-a pedepsit Dumnezeu!", repetă, în neştire, un bărbat. Şocul nervos l-a zdruncinat complet. A înnebunit.

"Domnu’ Grava, mă auziţi? Dacă mă auziţi, ridicaţi o mînă în sus!", strigă un localnic înspre bărbatul îngropat în nămol, căruia i se mai vede doar capul. Bărbatul face aşa cum i se cere. "Unde mă aflu? Ce s-a întîmplat cu mine?", întreabă inginerul Grava. "Sînteţi la un kilometru şI jumătate de Certej, aproape de Bîrsău. Acum e bine", încearcă să-l liniştească salvatorul. Cu greutate, inginerul Ioan Grava este scos din nămol şi este urcat într-o maşină a Salvării. E în viaţă. "Ce s-a întîmplat cu familia mea? Cu soţia şi cu cele două fetiţe ale mele?", vine întrebarea, plină de teamă şi de speranţă, a inginerului şef de sector. Însă nu primeşte răspuns. "Sînt copii mulţi trimişi la spitalul din Sibiu", încearcă răspunsul o asistentă. După care bărbatul leşină din nou.

"Era un văl de un gri-albăstrui, ca o ceaţă, peste Certej. Însă, cînd s-a luminat, mi-am dat seama că n-a fost ceaţă, ci unda şocului ce plutea peste Certej. Cam la o oră după dezastru, am auzit gemete în grădină. Un bărbat şi o femeie cereau ajutor. Erau în pielea goală, cam la cinci metri în interiorul valului de steril. Cu toate că nămolul trecea cu puţin peste glezne, de-abia i-am scos. Nu ne puteam mişca. Era ca un clei. Femeia, Anuţa Gogoaşă, a scăpat. Bărbatul era miner, îl chema Fecioru. A suferit un şoc nervos, iar la cîteva zile a murit. A înnebunit!", îşi aminteşte Constantin Pipoş, care, la acea vreme, era inginer stagiar la E.M.Certej şi locuia la aproape 300 de metri de locul de unde a plecat catastrofa. "A fost groaznic! Îmi amintesc că o femeie a fost prinsă în mijlocul torentului de nămol, mîl şi steril. A chinuit ore întregi, a strigat după ajutor, însă nu s-a putut face nimic. Pe la 4 după-amiază, a murit".

La Primăria Certeju de Sus au fost înregistrate actele de deces pentru 82 de persoane care au murit în catastrofa din 30 octombrie 1971, cauza fiind "asfixie accidentală prin înec". Cele mai multe dintre cadavre au fost descoperite în aceeaşi zi, altele după şase zile, două săptămîni, iar unul chiar după şase luni. Trupurile neînsufleţite ale celor îngropaţi sub nămol au fost scoase şi aduse la căminul cultural din Certej, unde au fost spălate cu furtunul de militari şi pregătite pentru înmormîntare. Cei mai mulţi dintre cei care au dispărut în catastrofă erau mineri veniţi cu familiile din Moldova şi Oltenia. Deşi la Primărie s-au înregistrat doar 82 de acte de deces, supravieţuitorii dezastrului cred că numărul real al morţilor este de 114 persoane, iar al celor care au scăpat după ce au fost prinşi de valul ucigaş nu depăşeşte 15 oameni.

Supravieţuitorii îşi amintesc că nămolul a îngropat un bloc al Întreprinderii de Prospecţiuni şi Explorări Geologice (IPEG) Deva, şapte blocuri, cu unul şi două nivele, aparţinînd de E.M. Certej, şi un bloc de locuinţe lung de aproape 100 de metri, ridicat înainte de 1940, toate aceste construcţii fiind locuite în momentul producerii catastrofei.

Viitura a "măturat" şi casele familiilor Chirla, Petre Mârza şi Cheregi, staţia de pompe, aflată chiar sub iaz, şi construcţiile unde funcţionau Cantina şi Arhiva E.M. Certej. Deşi se afla sub iaz, sediul exploatării a rămas în picioare, la fel ca şi alte două blocuri locuite, situate la nici 100 de metri de decantor.

Inginerul Paul Popescu, directorul de atunci al Exploatării Miniere Certej, acum pensionar, îşi aminteşte că, la puţin timp după producerea catastrofei, la faţa locului a sosit o echipă guvernamentală, condusă de Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. "Am fost în anchetă o lună de zile, zi de zi. Au fost şi de la Securitate, Miliţie, Inspectoratul de Protecţia Muncii şi Procuratură. Au venit şi reprezentanţi ai institutului IPROMIN Bucureşti, cei care au proiectat iazul de decantare de la Certej. S-a căutat cauza accidentului. Iniţial, s-a pus problema unui sabotaj, sau varianta unei calamităţi naturale, însă pe parcursul cercetărilor s-a dovedit că nu a fost aşa ceva. Cercetările s-au finalizat după o lungă perioadă de timp, iar concluzia a fost următoarea: defecţiune de proiect", spune fostul director Paul Popescu.

"Scînteia", organul de presă al PCR, a publicat într-o ştire apărută du-minică, 31 octombrie 1971, un comunicat legat de catastrofa de la Certej:

"La E.M. Certej-Săcărîmb, jud. Hunedoara, a avut loc o gravă catastrofă. Ruperea decantorului de steril a provocat deplasarea unei mari cantităţI de mîl, care a acoperit şi distrus un număr de clădiri administrative şi locuinţe. Echipe de muncitori şi unităţi ale forţelor arm ate lucrează intens pentru degajarea dărîmăturilor şi salvarea celor prinşi sub ele. Pînă în prezent, au fost scoase de sub dărîmături 45 de persoane decedate şI 88 rănite. (…) La faţa locului au sosit tov. Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent al CC al PCR, Ioachim Moga, prim-secretar al judeţului Hunedoara, Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei şi alţi reprezentanţi".

Deşi numărul morţilor a fost mult mai mare, s-a luat hotărîrea ca, oficial, să fie înregistrate doar 45 de persoane decedate deoarece, peste această cifră trebuia declarat "doliu naţional", ceea ce regimul comunist nu dorea să facă, din motive de imagine.

Inginerul Ioan Grava (foto), unul dintre puţinii supravieţuitori, a pierdut tot ce avea mai drag: soţia şi pe cele două fetiţe ale sale. "Am stat internat în spitalul din Deva trei luni, la cel din Timişoara o lună, după care am fost la cel din Cluj. Eram plin de julituri, iar laba piciorului îmi era ruptă. O lună şi jumătate m-au întors cu cearceaful. Aveam 32 de ani, iar medicii spuneau că nu mai scap", povesteşte, cu durere în suflet, fostul inginer, acum pensionar.

Catastrofa de la Certej a provocat durere nemărginită în rîndul multor familii. "Familia şefului de post din Certej, unul Tudor, s-a mutat în chiar noaptea catastrofei. Terminase de zugrăvit apartamentul. A murit şi el şi soţia. Numai fata a scăpat. Unui coleg de-al meu, Augustin Popa, i-au murit soţia şi toate cele patru fetiţe. Doar el a scăpat. Casa familiei Chirla a fost rasă pînă la temelii. A scăpat copilul cel mare, Sorin, care avea şase ani atunci, însă mama sa şi fratele cel mic au murit. Au fost multe nenorociri, peste care, şi dacă am putut, şi dacă nu, a trebuit să trecem. Am pierdut tot. Doar verigheta o mai am de atunci. E tot ce mi-a rămas", spune Ioan Grava, atingînd, ca într-o mîngîiere, verigheta de pe inelar.»

(Reportaj de Tudor Ştirbu, foto Remus Suciu, publicat în ziarul HUNEDOREANUL de marţI, 20 noiembrie 2001)

(va urma)
©BENA PRINT & FILM, 2004