Cum reacţionează oamenii cînd văd un accident îngrozitor pe autostradă? Unii încetinesc şi privesc scena cu ochi curioşi, apoi accelerează şi îşi văd de drum. Alţii se opresc şi încearcă să afle mai multe de la faţa locului. Cîţiva conduc pe lîngă zona fierbinte cu acceaşi viteză, neinteresaţi de eveniment. Efectele unui accident teribil asupra privitorilor sînt de două feluri, ori te tulbură ori te lasă rece. Depinde de nivelul de empatie pe care îl posezi. E posibil ca din cauza violenţei care infectează rasa umană, să nu mai fim atît de sensibili în faţa morţii.
Crime, accidente, atacuri - toate acestea au devenit "ştirile zilei", un fel de doză zilnică de moarte care ne este servită prompt, proaspătă şi fierbinte.
Dar cum reacţionează lumea în faţa unei tragedii de proporţiile celei care s-a petrecut în 11 Septembrie, 2001 în Statele Unite? În ansamblu, reacţiile sînt similare cu cele faţă de un accident rutier.
Eu am fost una dintre persoanele care s-a oprit, a plîns şi a învăţat ceva extrem de important. Atîta durere şi moarte a fost imposibil de ignorat, imposibil de uitat. Chiar şi după un deceniu, simt că mi se înmoaie picioarele numai cînd mă gîndesc ce s-a întîmplat în cele două turnuri, cîte vieţi inocente au fost secerate fără milă şi cîta durere a rămas în sufletele unor oameni loviţi de nebunia unei ideologii diavoleşti.
Cînd te uiţi la televizor şi vezi imaginile terifiante ale atacului, parcă îţi vine să crezi că e doar un film turnat la Hollywood, pentru că în mod normal un om nu ar putea face aşa ceva semenilor lui. Te cutremuri şi şopteşti "Bieţii oameni", dar nu cred că poţi realiza exact proporţiile tragediei. Singurul fel de a cuprinde cu inima şi mintea ceea ce s-a petrecut acolo e...să fii acolo. Fizic. La faţa locului.
Acum 4 ani am zburat la New York şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să chem un taxi galben şi să rog şoferul să mă ducă la Ground Zero. Îmi amintesc faţa impasibilă a şoferului - probabil că era obişnuit să facă drumul ăsta. Cînd am coborît, prima senzaţie a fost de ireal: eram în mijlocul unei zone uriaşe care nu poate fi estimată corect pe micul ecran. Ziua însorită a scos în evidenţă toate detaliile - mai puţin cele pe care le văzusem la televizor în ziua tragediei; acele detalii se derulau doar în ochii minţii... Un gard cu ochiuri mari împrejmuia zona Zero. M-am rezemat de el şi am privit în jos, în fundaţia celor două turnuri. O groapă cît un abis în care vedeam muncitori ocupaţi cu reconstrucţia, muncitori de dimensiunile unor furnici. Apoi am privit în jur şi am început să văd fotografiile. Erau peste tot - pe gard, pe panouri ridicate in memoriam, pe asfalt... Feţe zimbitoare ale unor oameni care nu mai existau demult... Şi fără să mă pot controla, am început să plîng amarnic, ca şi cum un val fizic de durere m-ar fi luat pe sus. Lacrimi amare pentru sufletele acestea care nu erau pregătite să moară în chinuri, suspine pentru cei care încă îi plîngeau... Mi-am imaginat dimineaţa de 11 Septembrie 2001, cînd toţi aceşti oameni şi-au început ziua fără să ştie că va fi ultima din viaţa lor.
Am fost de-a dreptul dărîmata, fără să îmi pot explica prea bine de ce simţeam de parcă mi-am pierdut proprii prieteni acolo.
Am înţeles un lucru foarte important în ziua aceea... Poate că nu vom fi în stare să evităm tragedia şi poate că moartea ne va întrerupe drumul pe neaşteptate, dar putem face un lucru: să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
O tragedie ca asta ar trebui să ne amintească de ceea ce trebuie să facem ca să trăim din plin.
Am scotocit după un pix şi o foaie din agenda mea de telefon şi am scris: "May you all enjoy Heaven forever". Am aşezat nota pe unul dintre micile altare cu flori şi lumînări construite lîngă gard, si mi-am sters lacrimile. Era o zi frumoasa... Am zimbit.
"Fie ca voi toţi să va bucuraţi în Rai pentru totdeauna."
Monica CucuVentura, California
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu