SĂCĂRÎMB, MUNŢII DE AUR - foileton de week-end (3)

Sub pămînt

Dacă de deasupra, privit de la distanţă, Săcărîmbul, cu casele lui mici, văruite, împrăştiate pe versanţii împăduriţi ai muntelui, sub crestele ascuţite, apărea ca un paradis, dedesubt, în măruntaiele de piatră, era infernul.

O imagine asupra calvarului în care se desfăşura munca minerilor la jumătatea secolului XVIII ne oferă acelaşi Ernest Armeanca (op.cit.):

^"Sărmanii băieşi erau supuşi unui tratament rău, aproape neuman. În mină se intra zilnic la ora 4 dimineaţa. Peste noapte, străjile la fiecare oră băteau «ceasul» pe toaca de fier. Acest obicei se menţine încă şi azi (1930, n.n.). La ora 2.30 toaca de lemn suna de sculare, iar la 3.30 dimineaţa cea de fier, de «rugare». La «rugare» toţi băieşii trebuiau să fie de faţă. Urma apelul nominal, după care se intra în mină. De două ori pe săptămînă muncitorii făceau 12 ore de lucru la zi. În celelalte zile era «şut» (Schiht), «schimb simplu» şi ţinea până la amiazi. Seara, vara la ora 9, iarna la 8, toaca de lemn suna de culcare. După acel moment era interzis ori cărui muncitor să mai umble pe drumurile comunei. Cel ce contravenea era suspectat de a fi în rela ţii clandestine cu «guzarii» (contrabandiştii de aur, n.n.). De altă parte, conducerea minelor ţinea mult ca la aceea oră orice muncitor să fie culcat, pentru ca în cealaltă zi, recreat cu noui puteri, să poată întra în lucru^."

Pentru a sfărîma piatra şi a înainta cu galeria, minerii foloseau ca explozibil pulberea neagră. Sistemul de amorsare fiind foarte rudimentar iar pulberea foarte instabilă, uneori aprinzîndu-se singură, accidentele în subteran erau frecvente. Se mai adăuga şi pericolul flăcării deschise de la ştearţul (lămpaşul) cu seu sau cu ulei de rapiţă, manevrate de către mineri într-un spaţiu strîmt, lîngă praful de puşcă.

Dimensiunea galeriei era dictată doar de grosimea filonului şi de modul în care minereul era scos la suprafaţă. Se exploata, pe cît posibil, doar zona bogată, ^"vîna^", aşa că multe galerii erau aidoma unor ^"vizuini de vulpi^" după cum spune un document din acele vremi. Pe măsură ce filonul se îngusta, galeria se strîmta şi ea, astfel că, la final, nu lăsa loc decît unui miner care, cu tîrnăcopul într-o singură mînă, desprindea ultimele bucăţi de minereu.

Mina Francisc – «Franz Erbstollen» sau «Baia Nouă», deschisă în anul 1824. Una dintre primele fotografii ale minelor Săcărîmbului

În galeria principală, minereul era scos cu vagonete (^"rîzne^"), trase de cai sau împinse de oameni. În cazul în care existau puţuri, se foloseau caii sau vitele de jug, care trăgeau de o funie trecută peste un scripete. Frînghia avea la capătul de jos o oală mare de fier (^“corfă^"), care era umplută cu minereu.
În privinţa aerisirii, Ştiolna Maria avea la intrare un ventilator acţionat de o roată de apă într-o cameră închisă, de unde conducte de lemn duceau aerul la partea cea mai de jos a puţului.

Echipa de încredere a administraţiei minei, la ieşirea din subteran. Prim-minerii au ca unealtă ciocanul mic (de geolog) iar minerul are tîrnăcopul. Toţi ţin în mîna stîngă ştearţurile (lămpaşele) cu ulei de rapiţă.

Muncitorii care lucrau în subteran se împărţeau în mai multe categorii, după activitatea pe care o prestau. Pe treapta cea mai de sus erau ^"prim-­minerii^", oameni de încredere ai administraţiei minei, care intrau primii în galerie, după explozie, pentru a scoate minereul de aur din roca sfărîmată, aşa-numita ^"bogată^". A doua categorie erau minerii, apoi ajutorii de mineri (numiţi ^"şutari^"), precum şi ucenicii, copii de cel puţin 12 ani împliniţi, care, cu sapa şi troaca, trebuia să cureţe canalele din mină şi pietrele din ^"orturi^".
La suprafaţă lucrau oficialii, elita: administratorul minelor, funcţionarii, personalul de supraveghere, conductorii minieri. Tot la suprafaţă, dar din categoria muncitorilor, făceau parte zidarii, tîmplarii, hornarii, cărăuşii, străjile.
Transportul minereului la şteampuri, al lemnelor şi al cărbunelui la topitorie se efectua cu caii de samar ai ţăranilor, după cum reiese dintr-un document al vremii.

Aur stors din piatră

Odată scos, minereul trebuia sfărîmat, această operaţiune făcîndu-se cu ajutorul şteampurilor. Şteampurile erau, de fapt, ciocane de mari dimensiuni, asemeni unor pistoane, făcute din lemn şi avînd capătul din fier sau piatră de duritate mare. Şteampurile erau acţionate manual, de cîte doi oameni, prin intermediul a două roţi cu diametru mare.

Motiv de mîndrie peste secole (mai precis în mitologia comunistă), ^"geniul tehnic românesc^" intră în acţiune în anul 1797, cînd meşterul lemnar Urs Muntean construieşte un nou model de şteamp, cunoscut în istoria tehnicii naţionale ca ^"Şteampul lui Urs^", pus în mişcare de apa folosită la spălarea minereului.
Alte instrumentele folosite la zdrobirea minereului cu granulaţie mai mică erau mojarul (o piuă, de obicei din fontă) şi rîşniţa (o moară de dimensiuni mici, cu roţi de piatră).

Muncitor la şteampuri, alături de unealta sa de bază: şaitrocul de lemn, folosit la separarea granulelor de aur din minereul măcinat

Pentru concentrarea şi separarea aurului din minereul măcinat, cea mai folosită unealtă era şaitrocul de lemn, unealta căutătorilor de aur prin excelenţă, care arată aproape la fel pe toate meridianele globului. Minereul bogat (cu aur liber vizibil) se spăla direct în şaitroc, apoi granulele de aur separate erau introduse într-un mojar mic, unde se amalgamau cu ajutorul mercurului.
Apoi amalgamul era scos, se spăla din nou în şaitroc, se storcea prin pînză deasă pentru eliberarea mercurului în exces şi era ars la flacără. Aurul astfel obţinut era preluat de oficiile de schimb ale aurului care funcţionau la Certej, Abrud şi Zlatna. Minereul rămas după separarea aurului liber se prelucra la rîşniţă şi era transportat la topitorie.
Minereul de şteamp, mai sărac în aur, era zdrobit în piuă, amestecat cu apă şi evacuat, sub formă de tulbureală, printr-o sită cu ochiuri de 1-2 mm. Materialul rămas pe sită se mai spală o dată pe vălău, apoi trece la şaitroc şi se prelucrează la fel ca minereul bogat. Tulbureala, sedimentată într-un bazin, ajungea tot la şaitroc, după ce sedimentul este spălat pe hurcă, unde granulele de aur sînt reţinute de o pînză deasă (dacii foloseau, în loc de pînză, blana de oaie).
^"Deşeurile^" de minereu rezultate în urma acestor operaţiuni de separare şi concentrare nu se aruncau, ci, după spălări suplimentare, se obţinea aşa-zisul ^"şlic^", care se transporta şi el la topitorie, de obicei la sfîrşitul anului.

După 16 ani de la deschiderea Ştiolnei Maria, în anul 1763, fiscul construieşte o topitorie de tip nou la Certej, tot pe moşia familiei Barcsay, cu care se încheie şi un contract pentru aprovizionarea topitoriei cu cărbuni. Noua topitorie putea prelucra şi minereul mai sărac, astfel că şi minele mai sărace devin rentabile.

Viaţa de deasupra

Munca istovitoare în subteran, în condiţii deosebit de grele, cîte 8 ore pe zi (timp de 4 zile pe săptămînă) şi 12 ore pe zi (în două zile din săptămînă), lăsa foarte puţin timp băieşilor chiar şi pentru a se odihni, nemaivorbind de celelalte treburi ale gospodăriei.

^"Acest trai istovitor a stors, încă de timpuriu, vlaga vieţii din trupurile bieţilor mineri. Oameni prea bătrâni nici nu se găseau, de cât foarte rar în Săcărâmb. Cei mai mulţi mureau înainte de vreme, după 40 de ani de viaţă sub pământ, unde au intrat în fragedă vârstă, fiind copii de abea scăpaţi de pe băncile şcolii primare. Şi în acest timp, mai ales iarna, în perioada zilelor cu ceaţă, treceau de multe ori zile şi săptămâni întregi, fără ca băieşul să vadă lumina soarelui^" - notează acelaşi Ernest Armeanca.

Într-o zonă cu pămînt puţin şi neroditor, o pereche de boi făcea diferenţa dintre ţăranul sărac şi cel înstărit. Cine avea vite de tracţiune în gospodărie putea cîştiga un ban şi din transportul minereului la şteampuri

Aşa că de bunul mers al casei se ocupau exclusiv femeile şi fetele, care nu erau primite să lucreze la mină. Agricultură nu se putea face pe coastele stîncoase ale Săcărîmbului. De-abia dacă se puteau creşte cîteva animale, mai ales porci, scoşi la păscut în pădure, pentru că slănina avea mare căutare printre mineri, ca şi astăzi, de altfel. O vacă asigura laptele şi brînza pentru o familie întreagă. În ograda minerilor mai găseai boi sau măgari (aceştia din urmă în număr foarte mare), folosiţi pentru a trage carele cu lemne sau cu fîn pe drumurile abrupte. În rest – cîteva legume pe bucăţica de pămînt din jurul casei şi pomi fructiferi, în special meri şi pruni, pentru ţuică.

Pentru munca sa de o lună, un băieş simplu primea, în medie, cîte 5-6 florini, rareori 10, în funcţie de cîştigurile pe care le realiza mina în luna respectivă. De multe ori, în perioadele de secetă sau foarte geroase, cînd şteampurile nu funcţionau din lipsă de apă, minerii primeau şi cîte 1-2 florini pe lună. Muncitorii de la suprafaţă, de la şteampuri sau de la topitorie, cîştigau şi mai puţin de atît. Ce se putea face cu aceşti bani? E de ajuns să spunem că o jumătate de kilogram de grăsime de porc costa aproape 1 florin iar o pereche de cizme bărbăteşti costa, pe piaţa Abrudului, 4 florini. În aceste condiţii, toţi băieşii erau datori la magazia de cereale şi la Casa Frăţiei, de unde se împrumutau cu dobîndă. Aşa că, în ziua de salariu, cei mai mulţi nu vedeau nici un ban.

Cu toate acestea, aşa cum se întîmplă şi astăzi, din cea mai cruntă sărăcie, bani pentru băutură tot se mai găsesc. Povesteşte Ernest Armeanca:

"În această viaţă de «câine», crâşma devine un factor de căpetenie în viaţa minerilor. Nicăeri poate n^’au funcţionat atâtea crâşme ca în ambianţa aceasta de băieşi necăjiţi, fericiţi să-şi  înece necazul în ameţeala alcoolului. Cele mai multe crâşme aparţineau nobililor în baza drepturilor feudale, şi erau arândate particularilor. Petrecerile populare ale băieşilor îşi găseau şi ele concluzia firească în vre una din multele crâşme existente în comună.^”

Orice asemănare cu realităţile zilelor noastre este pur întîmplătoare!

 

(va urma)                                                                                                           ©BENA PRINT & FILM, 2004