SĂCĂRÎMB, MUNŢII DE AUR - foileton de week-end (5)

Hoţii de aur

După cum stă în firea lucrurilor, aurul din adîncul munţilor nu a atras doar băieşi cinstiţi, ci şi răufăcători, ademeniţi de posibilitatea unei îmbogăţiri rapide, pe truda celorlalţi.
Cei mai de temut erau ^“guzarii^" (se pare că porecla le vine de la cuvîntul ^"guz^" care, în dialectul local, înseamnă ^"şobolan^"). Guzarii aveau ca paravan cîte o îndeletnicire respectabilă, privată: comercianţi, meseriaşi, cîrciumari, agricultori. Principala lor sursă de venit era, însă, contrabanda cu aur, obţinut pe căi ilegale. La scurtă vreme după deschiderea minelor, guzarii s-au şi instalat în Săcărîmb.

Ei ofereau băieşilor un preţ bun, care era de multe ori peste salariul lunar pe care aceştia îl puteau obţine, pentru ^"ştufele^" bogate în aur scoase pe furiş din mină. Minerii care acceptau să colaboreze cu guzarii îşi asumau un mare risc, nu numai să fie daţi afară, dar să fie şi bătuţi şi închişi, iar dacă fapta era foarte gravă, să fie chiar spînzuraţi. Administraţia minelor, pentru a preveni orice fel de furt, a instituit măsura percheziţiei corporale la ieşirea din şut şi o pază severă pe timpul nopţii. Cu toate acestea, inventivitatea băieşilor a alimentat mereu contrabanda cu aur, îmbogăţindu-i pe guzari.

 

Cea mai folosită metodă de a fura aur din mină era, se pare, introducerea în anus a bucăţilor de minereu foarte bogat, învelite într-o cîrpă unsă cu seul din lămpaş. Traista, pe care orice băieş o purta petrecută peste piept, avea spate dublu, oferind şi ea posibilitatea ascunderii unor bucăţi de minereu. Unsă pe dinăuntru cu seu, pălăria ţuguiată, din postav, a minerilor, putea reţine praful fin de aur, cîteva grame în fiecare zi. Guzarii mai erau aprovizionaţi şi cu aurul din exploatările clandestine, de către sătenii din Certej, Hondol sau Nojag, care descopereau, întîmplător, în locuri neumblate sau chiar în grădina casei, filoane aurifere pe care nu le declarau. Sub pretextul săpării unei fîntîni sau a unei pivniţe, localnicii exploatau capetele de filon, atît cît le permitea tehnica rudimentară şi vigilenţa autorităţilor.

De teama furturilor de aur, conducerea minelor îi verifica atent pe toţi cei care doreau să devină "băieşi". Cei care nu puteau dovedi, cu recomandări credibile, că sînt oameni cinstiţi, nu puteau nici măcar să-şi găsească adăpost în zonele miniere.

Guzarii erau, în general, cunoscuţi autorităţilor, dar neputînd fi dovediţi, măsurile de pedepsire se luau împotriva băieşilor. Dacă un miner era văzut că discută cu o astfel de persoană sau că umblă prin comună, după ora 9 seara, cînd străjile dădeau stingerea, era con­cediat fără niciun alt motiv.

După răscoala din toamna lui 1784, măsurile de pază în zona minelor se întăresc şi mai mult. Nu oricine era primit să lucreze la mină, cei care doreau să devină băieşi tre­buia, mai întîi, să dovedească faptul că sînt oameni cinstiţi.
Ordinul cerea ca: ^"slujbaşii monta­nistici să nu permită intrarea şi adăpostirea oamenilor suspecţi în locurile miniere, iar dacă totuşi aceştia s-au strecurat din întîmplare, prin înşelăciune, ca şi cum ar fi oameni cinstiţi, şi s-au angajat ca lucrători cu plată, aceştia imediat să fie îndepărtaţi.(…) Nimeni să nu fie primit la muncile miniere şi să nu fie reţinut acolo dacă nu se poate dovedi, prin mărturii vrednice de crezare, starea şi condiţia sa cinstită^".

Alte locuri care îi atrăgeau ca un magnet pe hoţi erau oficiile de schimb ale aurului, care funcţionau la Cîmpeni, Abrud şi Certej. Pedeapsa pentru jefuirea unui astfel de oficiu, aşa cum s-a întîmplat în anul următor răscoalei, la Cîmpeni, era înfiorătoare:
"În conformitate cu decretul regal dat cu privire la asemenea căpetenii de hoţi care stau ascunşi prin păduri, des amintitul Draia Blegan (băieş la mina imperială din Hondol - n.n.)  merită moartea în mai multe feluri; totuşi, potrivit cu dreptul militar, el trebuie să fie condamnat la pedeapsă prin spînzurătoare, iar după sufocare cadavrul să fie despicat în patru părţi, spre groaza celorlalţi; capul să fie înfipt în par la Cîmpeni, iar cele patru părţi ale trupului să fie transportate la muntele Găina, în satele Arieşu Mare, Bistra şi Lupşa şi să fie înălţate în pari în locurile cele mai înalte ".

Şcoala

Primii colonişti care au ajuns la Săcărîmb, venind din regiuni civilizate într-un loc nelocuit, bîntuit, pînă cu puţin timp în urmă, doar de sălbăticiunile pădurii, au fost preocupaţi, pe lîngă întemeierea gospodăriilor, şi de necesităţile lor spirituale. Biserica a fost prima clădire ridicată prin contribuţia bănească a comunităţii. Pe măsură ce numărul familiilor de băieşi sporea, a fost necesară şi o şcoală în care copiii acestora să poată fi educaţi. Pentru că banii minerilor erau foarte puţini, acest lucru s-a înfăptuit abia după 30 de ani de la întemeierea aşezării. Ernest Armeanca istoriseşte:

^"Prima şcoală populară din Săcărâmb a fost nemţească, funcţionând probabil dela 1777, când încă sub administraţia lui Castellano s’a clădit edificiul şcolar, unde azi (1930 – n.n.) se află şcoala primară de stat. La început, şcoala a avut numai o singură clasă. Mai târziu, pe timpul lui Felix Franzenau (1795), edificiul şcolar se măreşte şi şcoala funcţionează cu doi dascăli. Şcoala a avut în vedere mai ales creşterea copiilor romano-catolici, care ereau, în majoritatea lor covârşitoare, Nemţi. Românii încă puteau frecventa această şcoală. Ei însă (…) încredinţau mai bucuros popilor creşterea copiilor. În ce consta această educaţie primită dela preoţi, nu se poate şti prea bine. Probabil, mai mult în instrucţia religioasă şi mai puţin în aşa numitele «ştiinţe pro fane». Copiii vor fi fost iniţiaţi în arta scrisului şi a cetitului.^"

Această şcoală germană s-a transformat, după o sută de ani de la înfiinţare, în şcoală ungurească de stat, contribuind la maghiarizarea populaţiei germane şi slovace din localitate.

Prima şcoală românească a fost întemeiată la Săcărîmb mult mai tîrziu, în 1825, şi a fost frecventată de copiii ambelor confesiuni româneşti (greco-catolică şi ortodoxă). Orele de clasă erau ţinute de preoţi ortodocşi iar elevii, nu prea numeroşi, erau, în covîrşitoare majoritate, băieţi.

O şcoală proprie a greco-catolicilor se deschide în 1876, dar este menţinută în funcţie doar 4 ani.

Şcoala generală din Hondol funcţionează şi astăzi în clădirea construită în anul 1885, şi care adăpostea pe atunci ^“Şcoala română confesională greco-orientală^”

Majoritatea copiilor de vîrstă şcolară, pentru a-şi ajuta familiile nevoiaşe, lucrau din greu la mină, alături de taţii lor. Din această cauză, cei mai mulţi nu urmează cursurile şcolii. Autorităţile au decis însă că instruirea copiilor este strict necesară, dar nu le-au interzis acestora să mai lucreze în subteran, ci le-au dat o obligaţie în plus: ^"Acei şcolari care vor avea de îndeplinit lucru la mine, vor fi obligaţi să meargă o jumătate de zi la lucrul minelor şi o jumătate de zi la şcoală.^" –  suna ordinul stăpînirii, menţionat într-un raport şcolar la 1786.

Cu timpul, pentru a se putea angaja la mină, băieşul trebuia să dovedească faptul că a frecventat şcoala primară pînă la vîrsta de 13 ani.

Şcoala românească veche din Săcărîmb, aflată în ruină, are acum o aripă nouă în care învaţă copiii din clasele 1-4. Începînd din clasa a cincea, elevii din Săcărîmb sînt nevoiţi să parcurgă, zilnic,15 kilometri – adică distanţa (dus-întors) pînă la Certej

Ulterior, cei care solicitau angajarea trebuiau să o facă în limba maghiară, aşa încît, pentru a nu rămîne pe drumuri, copiii români erau nevoiţi să facă, pe lîngă cei 4 ani la şcoala românească, cel puţin încă două clase la şcoala maghiară de stat.
Cei care aspirau la poziţii mai de frunte în ierarhia minieră, trebuia să urmeze, pînă la vîrsta de 20 de ani, un curs de instrucţie religioasă.
În ciuda tuturor acestor greutăţi, importanţa care se dădea învăţămîntului a făcut ca gradul de cultură al locuitorilor Săcărîmbului să fie mult deasupra mediei altor localităţi.

Dar punctul culminant în materie de educaţie, care a făcut din Săcărîmb un oraş ^"universitar^", a fost înfiinţarea, în 1835, a Şcolii Medii Tehnice de Minerit, prima de acest fel din Transilvania.

În anul I, studenţii (în număr de 16-20) învăţau matematică, fizică, desen geometric şi tehnica excavării filoanelor. În anul II se făceau cursuri de mineralogie, studiul mineritului, tehnica manipulării de suprafaţă, desen de perspectivă şi drept montanistic.

Trupă de teatru pozînd în faţa sediului şcolii de minerit, locul unde urma să se desfăşoare spectacolul pentru publicul elevat al Săcărîmbului.

Ulterior, s-a înfiinţat şi anul III de studiu, unde se preda mecanică, construcţii civile, analiza probelor de minereu şi noţiuni de chimie şi metalurgie. După numai 50 de ani de la răscoală, nepoţii ţăranilor înarmaţi cu furci şi topoare devneau studenţi! Şi se pare că o făceau cu rezultate notabile, pentru că, după trei serii de absolvenţi, faima lor depăşea graniţele Imperiului Austro-Ungar.
În anul 1842, viceregele Egiptului, paşa Mehmet Ali, solicită Curţii de la Viena specialişti care să conducă partea tehnică a unei societăţi care urma să se ocupe cu exploatarea aurului aluvionar. Această cerere a ajuns la oficiile miniere din Certej şi Săcărîmb!

Şcoala medie tehnică de minerit din Săcărîmb a funcţionat timp de 71 de ani, pînă în 1906.

(va urma)                                                                                           ©BENA PRINT & FILM, 2004