Pagina de duminică: Cronicile Săcărîmbului

A lu Cucoş stătea pe terasă la Sămînţosu şi bea vîrtos suc de pere cu gumă arabică.

În faţa terasei la Sămînţosu  stătea chiar Sămînţosu, care mînca sămînţă de floare şi scuipa cojile în praf.

Era cald. Şi încă doi, mai încolo, sub un plop, îl aşteptau pe Don Scorobete, care se zvonise că va trece pe drum cu maşina.

Lîngă şanţ, pe o pungă goală de corn cu vanilie, se căca Jigodiosu, asistat de FutaNero, Flocea şi Jimi, urmînd să apară şi Arlechinul Haschizat.

Nu mai plouase de trei luni.

A lu Cucoş îşi pusese pe scaun, într-un coş, braţul lui, tăiat cu drujba lui Şoni. Nu pleca fără el. Îi era greu să se despartă de braţ, căci braţul îl ajutase multă vreme la cules de prune şi la dus paharul la gură. Îl legau multe amintiri de braţ. Acum spera să-l înşele pe Don Scorobete, care plătea bine oricui lipea afişe cu el pe gardurile din sat, dar dădea doar jumătate din bani celor cu o singură mînă.

De la guma arabică din sucul de pere, a lu Cucoş fu năpădit dintr-o dată de amintiri. Şi bunicu-so făcuse la fel, dar nu-şi tăiase braţul cu drujba lui Şoni ci cu toporul propriu, şi nici Don Scorobete nu exista. Însă umbla şi el cu braţul în coş, ca să pipăie de la distanţă doamnele Săcărîmbului pe sub fuste şi să le sperie,  şi de acolo le venise numele neamului, Cucoş. Doamnele, bucuroase de sperietură, îi aruncau bătrînului Cucoş cîţiva crăiţari în coş şi moşul îşi ţinea familia. Singur pe terasă, a lu Cucoş îşi aprinse o ţigară, pradă frămîntării.

Tăcerea amiezii fierbinţi şi prăfuite fu sfîşiată de urlete îngrozitoare, dar scurte,  dinspre vîrful Haităului. Din cauza secetei prelungite, în pădurile Săcărîmbului se înmulţiseră peste poate tot felul de maimuţe, cu precădere urangutani, care urlau grozav. Sămînţosu credea că urangutanii îi alungaseră clienţii, aşa că îi înjură de mamă. De două luni nu mai vînduse pe bani, ci numai pe caiet, şi nu mai trecea nimeni să-şi plătească datoria, făcuseră o potecă nouă prin pădure, care ocolea crîşma.

Singura lor speranţă rămînea Don Scorobete, care avea o moşie mai sus, în vîrful muntelui.

De jos, dinspre Şteleac, se auzi deodată huruit de motoare şi nu mai trecu mult pînă cînd în faţa terasei la Sămînţosul, într-un nor de praf, opri alaiul lui Don Scorobete. Primul care fugi după gard fu Jimi, ceilalţi se apropiară.

Don Scorobete avea cravată aurie şi costum albastru, căci venea direct de la o emisiune de televiziune, unde vorbise el despre el. Le aruncă tuturor eugenii, semn că era bine dispus şi că emisiunea fusese aşa cum se aştepta. Surpriza cea mare, însă, de-abia acum se dezvălui. De pe bancheta din spate se ivi un picior de femeie, cu un pantof roşu. Toţi înghiţiră în sec, iar a lu Cucoş vărsă un pic de suc de pere pe barbă în jos. Numai o lăcustă proastă mai cîrîia uşor, departe, într-o livadă.

Ochii se dilatară, buzele fremătară. Încet, într-o ceaţă de paiete sclipitoare şi parfum de lăcrămioare, din maşină coborî chiar ea, Pubiana Ionesco, îndrăgita cîntăreaţă de muzică populară cultă. Sămînţosul căzu în genunchi. De cînd era el în Săcărîmb nu avusese o astfel de onoare, să oprească în pragul crîşmei lui o vedetă aşa de mare. Va fi iarăşi ce-a fost şi mai mult decît atît!

(fragment din Cronicile Săcărîmbului, ilustraţie de Daniel Ursache)