Răpirea din serai deasupra canapelei din dormitor, tablou cu căprioare la pîrîu în antreu, peştele de sticlă pe mileul de pe televizor, motoceii-căpşună agăţaţi de cheile şifonierului, trandafirii de plastic din camera bună, colecţia de spay-uri goale de pe sobă, căţelul care dă din cap printre perniţe în luneta Daciei tunate, penele din coadă de păun în vaze de plastic pe masa mare, păhăruţele cu lichid colorat din care nu puteai să bei dar puteai să rîzi de oaspeţii chercheliţi, cîrpa brodată de deasupra sobei: „Bucate bune am pregătit / Pentru al meu bărbat iubit”, unghia lungă de la degetul mic, bibeloul cu pescarul chinezesc din bibliotecă lîngă must-have-ul „Arta conversaţiei”, poza cu chinezoaica 3D care-ti face cu ochiul, crucea fosforescentă cu Iisus. Şi altele. Multe altele. Poza cu mulţi dinţi a frumoasei şi sănătoasei de pe coperta revistei „Femeia”, bătută într-un cui pe uşa budei din curte. Pe interior. Pe interior, plus foi detaşabile.
Pentru mulţi dintre cei ajunşi acum la vremea şi în funcţia deciziei pentru alţii, acesta a fost universul pipăibil în care au crescut şi s-au format. Aşa a fost, e drama unei generaţii subnutrite intelectual şi fugărită din tiparul ei, cu osebire ţărănesc. Cultură de bariera oraşului, nici ţărînă-nici asfalt. A sobei cu lemne în blocul din panouri de beton. A supravieţuirii cu ulei pe cartelă şi coteţ personal cu găini ouătoare în marginea cimitirului. E drama unei generaţii care a absorbit ( suspect de uşor şi cu mare poftă), în locul Evangheliei după Ioan, epopeea de la Rusca: „Clipă, stai, opreşte-ţi zborul / Se prăvale compresorul!”. Iar din perspectiva suvenirului colectiv, e mai degrabă generaţia moştenitoare a slugilor clevetitoare decît a sinucigaşilor de onoare.
Iar cînd necazul naţional se suprapune refulărilor individuale, drama se amplifică exponenţial. O copilărie frustrată produce în capătul tunelului monştri ai urîtului.
Nu-i mare lucru cînd kitsch-ul se afirmă şi se consumă în spaţiul privat. Este, însă, o problemă, atunci cînd kitsch-ul iese în spaţiul public şi îţi sare la beregată, îţi ia la pumni retina şi îţi insultă reperele estetice prin decizii administrative sau politice.
În Deva au răsărit statui în mărime naturală: zîna cu lira (harfă, de fapt), cow-boy-ul cu cal şi pistol, violonistul (cu vioară, desigur). Sînt în aşteptare: soldatul cu puşcă, sirena cu coadă, girafa cu pui şi masculul aferent. Tot atîtea simboluri cultural-istorice ale oraşului de sub cetatea de pe Valea Mureşului. Turnate în bronz, 1.500 euro bucata, made in Hong Kong. Coclite din facere, ca blugii prespălaţi. Cu soclu de ciment şi travertin lustruit, se lăbărţează în iarba puţină care a mai rămas printre betoanele şi asfaltul ciuruit al oraşului. E rodul frămîntărilor interioare, întinse pe 10 ani, ale primarului Mircia Muntean. Nimeni, în afară de primar, nu le ştie povestea adevărată şi destinul.
Pentru că Arta, nu-i aşa, iubiţi concetăţeni, nu are nevoie de autorizaţii de mediu şi de urbanism, de hotărîri de Consiliu Local şi alte chiţibuşuri. De chitanţe, licitaţii şi avize. Hîrtii, prostii! Ce forţă, pe lumea asta, poate opri şuvoiul demiurgic ce clocoteşte în sufletul unui copil tomnatic, cu o copilărie lipsită de jucării, de cow-boy din plastic şi zîne cu liră? Ce piedică ar putea sta în calea împărtăşirii bucuriei împlinite cu poporul? Tocmai acum, cînd se (mai) poate? Oooo, nu!
Arta, cînd îţi vine, apăi îţi vine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu