Sărăcie şi voie bună
Cu toată viaţa chinuită pe care o duceau, băieşii, încredinţîndu-şi în fiecare zi soarta în mîinile lui Dumnezeu, doreau să Îl cinstească aşa cum se cuvine. De aceea, sărbătorile religioase erau respectate cu sfinţenie şi constituiau singurele clipe cu adevărat luminoase din viaţa localnicilor. Din cauza multitudinii de confesiuni, care impuneau desfăşurări diferite ale ritualurilor, oamenii au inventat cîteva sărbători laice, programate în acelaşi timp cu cele religioase sau imediat după ele, la care să poată participa toţi membrii comunităţii, indiferent de religia în care fuseseră botezaţi şi de dogmele bisericeşti.
Astfel de petreceri populare, specifice acestui amestec unic de civilizaţii, aveau trei elemente obligatorii : alaiul, steagul şi licitaţia.
Pentru localnicii de astăzi din Săcărîmb, Hondol sau Certej, cuvîntul chirvai sau chirvais înseamnă petrecere mare, cu mult zgomot, chef cu muzică şi dans. Cuvîntul, care este necunoscut locuitorilor din alte zone ale judeţului Hunedoara, vine de pe vremea primilor colonişti germani din Săcărîmb: Kirhenweihe, care, în semnificaţia lui originală, însemna sfinţire de biserică, şi care a dat numele unei sărbători tradiţionale locale.
Pentru localnicii de astăzi din Săcărîmb, Hondol sau Certej, cuvîntul chirvai sau chirvais înseamnă petrecere mare, cu mult zgomot, chef cu muzică şi dans. Cuvîntul, care este necunoscut locuitorilor din alte zone ale judeţului Hunedoara, vine de pe vremea primilor colonişti germani din Săcărîmb: Kirhenweihe, care, în semnificaţia lui originală, însemna sfinţire de biserică, şi care a dat numele unei sărbători tradiţionale locale.
| Soldaţi în armata Imperiului, pregătindu-se să sacrifice un miel pentru ospăţul ce încheia sărbătoarea de ÎNĂLŢAREA STEAGULUI la Săcărîmb |
Altă petrecere de acest fel ne este istorisită tot de Ernest Armeanca:
"În a doua zi de Paşti se umbla cu «Steagul». După liturghie şi vecernie, un steag tricolor românesc, urmat de flăcăi şi fete, cu muzică, fu purtat întâi pe la casele fruntaşilor din comună. Acolo, la sunetul diplelor răguşite se încingea lumea la joc, în timp ce gazda omenea cu băutură pe cei prezenţi. Convoiul, care însoţea steagul, îngroşîndu-se tot mai mult, în urmă se îndrepta spre livada din Berărie – proprietatea unui mare crâşmar – unde urma să aibă loc petrecerea. Tinerii jucau, ceilalţi făcând cerc în jurul jucăuşilor, priviau sau, împrăştiaţi în livadă, căutau să participe, care cum putea, la veselia generală. Cel care avu imprudenţa să se aşeze pe unul din scaunele aflătoare, ca din întîmplare, în livadă, fu ridicat cu scaun cu tot de braţe vânjoase, în aceiaşi clipă în care s’a aşezat, şi dus la mlaştina din mijlocul livezii, unde se făcea o licitaţie plină cu haz pe spinarea păcălitului. Ca să scape de mlaştină, unde ar fi fost aruncat aşa înţolit de Duminică, cum era, spre marea bucurie a mulţimii, bietul ghinionist trebuia să promită cu atât mai multă băutură, cu cât era mai stăruitor licitat de cei cari l-ar fi văzut bucuros în apă"
Acest obicei, într-o formă uşor modificată, se păstrează şi astăzi în zonă (vezi capitolul "Înălţarea steagului la Hondol").
"În a doua zi de Paşti se umbla cu «Steagul». După liturghie şi vecernie, un steag tricolor românesc, urmat de flăcăi şi fete, cu muzică, fu purtat întâi pe la casele fruntaşilor din comună. Acolo, la sunetul diplelor răguşite se încingea lumea la joc, în timp ce gazda omenea cu băutură pe cei prezenţi. Convoiul, care însoţea steagul, îngroşîndu-se tot mai mult, în urmă se îndrepta spre livada din Berărie – proprietatea unui mare crâşmar – unde urma să aibă loc petrecerea. Tinerii jucau, ceilalţi făcând cerc în jurul jucăuşilor, priviau sau, împrăştiaţi în livadă, căutau să participe, care cum putea, la veselia generală. Cel care avu imprudenţa să se aşeze pe unul din scaunele aflătoare, ca din întîmplare, în livadă, fu ridicat cu scaun cu tot de braţe vânjoase, în aceiaşi clipă în care s’a aşezat, şi dus la mlaştina din mijlocul livezii, unde se făcea o licitaţie plină cu haz pe spinarea păcălitului. Ca să scape de mlaştină, unde ar fi fost aruncat aşa înţolit de Duminică, cum era, spre marea bucurie a mulţimii, bietul ghinionist trebuia să promită cu atât mai multă băutură, cu cât era mai stăruitor licitat de cei cari l-ar fi văzut bucuros în apă"
Acest obicei, într-o formă uşor modificată, se păstrează şi astăzi în zonă (vezi capitolul "Înălţarea steagului la Hondol").
La arme!
La cîţiva ani după ce Ormindean Ion descoperea primele semne ale bogăţiei fabuloase din Munţii de Aur ai Săcărîmbului, Transilvania întreagă începu a se frămînta.
Lumea satelor, în special, majoritar ortodoxă, era străbătută de valuri de împotrivire faţă de unirea Bisericii strămoşeşti cu Roma. Protestele capătă, în mai multe rînduri, forme violente, mai ales cînd ţăranii ascultă discursurile incendiare ale faimosului călugăr Sofronie din Cioara, catalogat drept "agitator" de către autorităţile imperiale. Se pare că acest călugăr a ajuns şi la Săcărîmb, după vreo 10 ani de la întemeierea aşezării, găsind acolo numai credincioşi români "uniţi" (greco-catolici). La îndemnurile lui, băieşii români se reconvertesc, în cea mai mare parte, la ortodoxie, distrugînd prima biserică, unită, din Săcărîmb, şi clădind, din pietrele ei, o nouă biserică, ortodoxă.
Pe de altă parte, sătui pînă la exasperare de postura de "servitori" sau de "toleraţi", buni numai pentru a fi exploataţi, românii transilvăneni încep să lupte pentru a obţine aceleaşi drepturi de care se bucurau maghiarii, saşii şi secuii. Ideologul mişcării de emancipare este Inochentie Micu, episcop al Bisericii unite. Memoriile prezentate de acesta Dietei transilvane şi Curţii de la Viena stîrnesc o împotrivire categorică, astfel că el este constrîns să renunţe şi să plece la Roma. Ideile sale, însă, preluate de lumea satelor, au deschis seria revendicărilor şi au dus, în scurtă vreme, la o creştere puternică a tensiunii sociale.Terenul era astfel pregătit pentru izbucnirea violentă a nemulţumirilor, din motive de natură religioasă şi socială, deopotrivă.
Acest lucru se întîmplă la Curechiu, în Munţii Apuseni, la mai puţin de 20 de kilometri Nord de Săcărîmb, în toamna anului 1784. Sub conducerea lui Horea (băieş de pe domeniul Zlatnei), Cloşca (iobag din Cărpiniş) şi Crişan (iobag din Zarand), ţăranii atacă reşedinţele nobiliare, jefuiesc, ucid sau constrîng pe nobili să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească de îndată cu iobagi. După ocuparea Abrudului, răsculaţii au încercat, fără succes, ocuparea Devei, asediindu-i pe nobili în Cetate. Ţăranii cer următoarele: "Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpîni de moşii să-şi părăsească o dată pentru totdeauna moşiile. Şi ei să plătească dare ca şi poporul de rînd. Pămînturile lor să se împartă între poporul de rînd, după porunca ce o va da Înălţatul Împărat"
Prin poziţia lor oarecum retrasă, la distanţă de principalele căi de comunicaţie, Certejul, Hondolul şi Săcărîmbul au părut a fi la adăpost de violenţele iobagilor răsculaţi. Aşa au gîndit şi nobilii, care au încercat să-şi găsească refugiu aici. Desigur, răsculaţii le-au luat urma, mutînd scena conflictului înspre aceste aşezări. În zi de sîmbătă, 6 noiembrie, nobilii urcă în fugă dealurile înalte şi îşi află salvarea în turla bisericii romano-catolice din Săcărîmb, ascunşi acolo de preotul ("plebanul") Lamasch. Ţăranii, mînioşi dar cu frica lui Dumnezeu, nu îndrăznesc să cerceteze şi acel loc, aşa că se mulţumesc să jefuiască crîşmele şi să spargă butoaiele cu vin, patrulînd întărîtaţi pe uliţe. Populaţia locală, ce forma o comunitate, se pare, mai presus de religii şi etnii, nu s-a alăturat răsculaţilor, care continuau să vină în cete din Hondol şi din celelalte sate de pe malul drept al Mureşului.
Turnul bisericii romano-catolice din Săcărîmb a salvat vieţile nobililor care şi-au găsit refugiul aici în timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Horia, Cloşca şi Crişan.
Pentru savoarea descrierii, ce ne aduce în faţa ochilor un viu tablou de epocă, merită citat un episod al groazei de atunci, consemnat de Ernest Armeanca, într-o desfăşurare epică demnă de un film de capă şi spadă:
"În timpul acesta soseşte soţia nobilului Nandra Moses din Hărău, împreună cu copila ei în vârstă de 3 ani, fugite de teama Românilor la Săcărâmb. Preotul o trimite în podul bisericii şi încredinţează copila bucătăresei. Mama lui Nandra Moses, care a venit în urmă, a fost recunoscută de răsculaţi, şi omorîtă în piaţă (platea publica).
Peste noapte, refugiaţii au dormit, toţi, în locuinţa preotului. Iar dimineaţa şi-au ocupat din nou locurile în turnul şi podul bisericii. În ziua de 7 Noembrie, încă în zori, soseşte şi Nandra Moses, îmbrăcat în ţoale româneşti. Preotul îl trimite şi pe el în pod, alături de ceialalţi. În aceste zile, slujbele din biserica romano-catolică, două la zi, se ţineau la orele obişnuite, dar clopotele nu se trăgeau, pentru a nu deştepta băgarea de seamă a ţăranilor (şi, probabil, pentru a nu-i surzi complet pe nobilii ascunşi în clopotniţă! - n.n.). La misă însă, preotul a ţinut să exhorteze pe cei de faţă şi le-a cerut să nu se amestece între răsculaţi, făcînd cauză comună cu ei, dar mai ales să nu cumpere de la ei nici un obiect. Lamasch afirmă că românii au oferit nu mai puţin de 70 de galbeni aceluia care le-ar fi destăinuit ascunzişurile nobililor refugiaţi.
La un moment, soarta refugiaţilor părea primejduită, din cauza unei femei în ebrietate, rătăcită până la locuinţa preotului, şi care întreba stăruitor de fetiţa dată în grija bucătăresei. Dar plebanul (preotul - n.n.) reuşi să o scoată cu frumosul pe uşă afară.
Atunci, toţi sunt chemaţi, în pripă, jos, şi deghizaţi în aşa fel, ca să se poată furişa cu mai multă siguranţă între cetele răsculaţilor.
Astfel, pe nobilul Nandra Moses, preotul l-a tuns, l-a îmbrăcat în haină de călugăr franciscan şi, punându-i un breviar în mână, i-a dat drumul cu numele de «frate Corneliu» (Frater Cornelius). Soţia lui a fost deghizată în ţărancă română, iar vice-judecătorul a luat haină de băieş. Aşa au plecat toţi trei.
La Certej, comună învecinată, preotul Fischer Damaschen I-a găzduit la învăţătorul Scärf.
Dimineaţa, Nandra a plecat călare la Zlatna. Pe drum însă, la Almaşul de mijloc, a fost oprit de ţărani, împreună cu însoţitorul său, un flăcău. Nefiind însă Românii siguri, dacă au de a face aevea cu vre-o persoană eclesiastică, pentru a se convinge, au chemat pe preot, ca să-i lămurească. Din nenorocire pentru el (pentru preot - n.n.), Nandra şi-a mai păstrat breviarul. Iar preotul, văzând literile şi chipurile din breviar, a rămas con vins că Nandra e într’adevăr popă, certificînd acest lucru cu exclamarea: «Ba zău, popă este, lăsaţi pentru Dumnezeu!». Aşa a fost lăsat, cu mare cinste, să-şi continue drumul.
Dela Zlatna, Nandra a plecat la Alba-Iulia (Alba-Carolina) unde, uitându-şi calitatea de călugăr improvizat, a mâncat carne la un restaurant, într’o zi de Vineri, scandalizând pe cei ce l-au văzut. (…)De la Alba-Iulia, Nandra, - lepădându-se de haina călugărească- a plecat la Deva unde, peste două săptămâni, a sosit şi nevastă-sa. Pe copila lui, care a rămas la preotul Lamasch, au dus-o husarii acasă. După restabilirea ordinei, Nandra l-a răsplătit pe pleban cu 8 saci de cereale.
Vice-judecătorul, mai nenorocos, a fost recunoscut şi omorât la Băiţa."
Cu acest prilej se afirmă şi primii viteji locali. Numele lor îl aflăm din actele de acuzare întocmite de autorităţi. E vorba de familia Mârza (Mârza Toader, Mârza Anghel, ginerele lui Anghel şi feciorul lui Anghel). Toţi erau băieşi în Hondol şi iobagi ai nobilului Ludovic Barcsay de Bîrcea Mare.Peste noapte, refugiaţii au dormit, toţi, în locuinţa preotului. Iar dimineaţa şi-au ocupat din nou locurile în turnul şi podul bisericii. În ziua de 7 Noembrie, încă în zori, soseşte şi Nandra Moses, îmbrăcat în ţoale româneşti. Preotul îl trimite şi pe el în pod, alături de ceialalţi. În aceste zile, slujbele din biserica romano-catolică, două la zi, se ţineau la orele obişnuite, dar clopotele nu se trăgeau, pentru a nu deştepta băgarea de seamă a ţăranilor (şi, probabil, pentru a nu-i surzi complet pe nobilii ascunşi în clopotniţă! - n.n.). La misă însă, preotul a ţinut să exhorteze pe cei de faţă şi le-a cerut să nu se amestece între răsculaţi, făcînd cauză comună cu ei, dar mai ales să nu cumpere de la ei nici un obiect. Lamasch afirmă că românii au oferit nu mai puţin de 70 de galbeni aceluia care le-ar fi destăinuit ascunzişurile nobililor refugiaţi.
La un moment, soarta refugiaţilor părea primejduită, din cauza unei femei în ebrietate, rătăcită până la locuinţa preotului, şi care întreba stăruitor de fetiţa dată în grija bucătăresei. Dar plebanul (preotul - n.n.) reuşi să o scoată cu frumosul pe uşă afară.
Atunci, toţi sunt chemaţi, în pripă, jos, şi deghizaţi în aşa fel, ca să se poată furişa cu mai multă siguranţă între cetele răsculaţilor.
Astfel, pe nobilul Nandra Moses, preotul l-a tuns, l-a îmbrăcat în haină de călugăr franciscan şi, punându-i un breviar în mână, i-a dat drumul cu numele de «frate Corneliu» (Frater Cornelius). Soţia lui a fost deghizată în ţărancă română, iar vice-judecătorul a luat haină de băieş. Aşa au plecat toţi trei.
La Certej, comună învecinată, preotul Fischer Damaschen I-a găzduit la învăţătorul Scärf.
Dimineaţa, Nandra a plecat călare la Zlatna. Pe drum însă, la Almaşul de mijloc, a fost oprit de ţărani, împreună cu însoţitorul său, un flăcău. Nefiind însă Românii siguri, dacă au de a face aevea cu vre-o persoană eclesiastică, pentru a se convinge, au chemat pe preot, ca să-i lămurească. Din nenorocire pentru el (pentru preot - n.n.), Nandra şi-a mai păstrat breviarul. Iar preotul, văzând literile şi chipurile din breviar, a rămas con vins că Nandra e într’adevăr popă, certificînd acest lucru cu exclamarea: «Ba zău, popă este, lăsaţi pentru Dumnezeu!». Aşa a fost lăsat, cu mare cinste, să-şi continue drumul.
Dela Zlatna, Nandra a plecat la Alba-Iulia (Alba-Carolina) unde, uitându-şi calitatea de călugăr improvizat, a mâncat carne la un restaurant, într’o zi de Vineri, scandalizând pe cei ce l-au văzut. (…)De la Alba-Iulia, Nandra, - lepădându-se de haina călugărească- a plecat la Deva unde, peste două săptămâni, a sosit şi nevastă-sa. Pe copila lui, care a rămas la preotul Lamasch, au dus-o husarii acasă. După restabilirea ordinei, Nandra l-a răsplătit pe pleban cu 8 saci de cereale.
Vice-judecătorul, mai nenorocos, a fost recunoscut şi omorât la Băiţa."
Aceşti Mârzeşti, care se pare că erau, totuşi, destul de înstăriţi, i-au condus pe ţăranii răsculaţI în ziua de 6 noiembrie 1784, cînd au fost devastate crîşmele nobililor din Hondol şi Săcărîmb. Tot ei au fost aceia - scrie în documente - care au poruncit ţăranilor ca, în ziua următoare, duminică, să se adune, înarmaţi, pe celălalt mal al Mureşului, pentru a-i omorî pe nobilii unguri din Deva, ameninţînd că vor da foc la casele ţăranilor care nu se vor supune acestui ordin. Mârzeştii, în afară de Toader, au fost în cele din urmă prinşi şi înlănţuiţi în închisoarea comitatului Hunedoarei de la Deva.
Amploarea răscoalei şi violenţa ei l-au determinat pe Iosif al II-lea să ordone armatei reprimarea răscoalei. Prinşi, Horea şi Cloşca au fost executaţi prin tragere pe roată iar Crişan s-a sinucis în închisoare, spînzurîndu-se cu celebrele "nojiţe de la opinci".
La Săcărîmb şi în satele din jur lucrurile au reintrat, treptat, în vechea lor rînduială, şi a fost pace, destrămată pe alocuri doar de ciocniri minore, rivalităţi personale şi confruntări de cîrciumă între români şi maghiari, timp de aproape 65 de ani, adică pînă la revoluţiile paşoptiste care au zguduit Europa.
(va urma) ©BENA PRINT & FILM, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu