De ce o fac?

De ce public înjurăturile senatorului? Ce am de cîştigat? Ce am de pierdut? Din ce plan diabolic fac parte? Are un rost, ajută la ceva? De mîine, viaţa va fi mai frumoasă? Merită să-mi risc, poate, locul de muncă, un salariu cel puţin sigur? Să-mi pun în pericol propriul copil, pe care să nu-l mai pot întreţine la facultate? Pentru ce? Pentru ca nişte anonimi să posteze în subsolul articolului comentarii cu înjurături? Pentru ca puţinii mei prieteni să adoarmă liniştiţi, văzînd că nu m-am schimbat? Pentru ca să-mi dovedesc mie însumi bărbăţia, să-mi verific, prin scris, virilitatea, la cei aproape 50 de ani?

De ce o fac?

Da, au fost intervenţii să nu public aşa ceva. E primul motiv pentru care le-am publicat.

Dar mai sînt multe altele.

În urmă cu cîteva zile, am făcut ceva: am cumpărat pîine cu preţ redus de la supermarket. Nu pe furiş, ascuns după cărucior, ci pe îndelete, în văzul lumii. Am vrut să simt umilinţa la care sînt supuşi, în fiecare zi, oamenii pentru care demnitatea e ultima redută la care au renunţat. Pentru care lucrurile acestea contează. Ai căror ani de şcoală, cărţi citite, sacrificii de tot felul, ale lor şi ale părinţilor de odinioară, nu valorează nici pe sfert cît un lanţ de aur la gîtul unui maieu de supraelastic. Sau cît dunga tricoloră din legitimaţia de senator.

Mi-am amintit, cu acea ocazie, o altă discuţie, la fel de privată ca aceea pe care am publicat-o, în întunericul nopţii. „Mă piş pe ei, cîţi o să voteze cu ăla şi cîţi cu mine?” zicea, atunci, parlamentarul, poate acelaşi, poate altul, cu un gest vag spre lume. Poate zicea despre amărîţii care cumpără pîine la preţ redus, poate urma să se pişe pe alţi amărîţi, care doar vizitaseră magazinul, ca pe muzeu,  discuţia era într-o parcare de supermarket. A trîntit uşa jeep-ului şi a plecat. Reţin crucea care se bălăngănea, vioaie, sub oglinda retrovizoare.

Da, ieri după-amiază am primit cîteva telefoane.

Problema mea este că, în fiecare zi, în fiecare oră, sînt supus eu însumi la un examen: mă piş sau nu pe cei 20 şi ceva de ani de jurnalism în care n-am pus botul? Ani în care am plecat imediat cînd mi s-a cerut să renunţ la valorile în care cred, sau să le încalc, măcar aşa, un pic, că n-o fi foc, ne înţelegem noi. Nu au fost ani uşori. Ce fac?

Un singur lucru:

citiţi!

(monologul scabros al senatorului a fost publicat pe acest blog, după cum am promis, exact între orele 00:00 – 05:00.  A meritat? Nu ştiu şi nu mă interesează, pentru că nu ăştia sînt termenii ecuaţiei, precum spuneam mai sus. La 5 dimineaţa, fix,  am scos postarea cu totul, să nu nimerească vreun copil pe-aici şi să vadă haznaua în care politicienii îi pregătesc un viitor luminos într-o ţară, desigur, frumoasă. Ca să mai spere, cît e tînăr!)